PROBLEMATICA DISCERNAM

ASISTENTA
PSIHOLOGICA SI
PSIHOTERAPIE
PROBLEMATICA DISCERNAMÂNTULUI
DIN PERSPECTIVA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
PSIHIATRICE
Psiholog Mihaela Ene*

 

EXPERTIZA
MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA

Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentul aberant
al bolnavilor psihici. Ponderea faptelor de comportament aberant
(delincventa patologica) în comportamentul aberant este redusa, dar
cunoasterea sa în vederea aprecierii DISCERNAMÂNTULULUI,
responsabilitatii si vinovatiei penale ca si în asigurarea protectiei
comunitatii si persoanei devine absolut necesara. Delincventa patologica
se decanteaza ca o delincventa remanenta ce obliga la masuri de protectie
medico-sociale atât a bolnavului psihic cât si a anturajului si a
societatii. Ponderea sa de 5-10% din delincventa motiveaza suficient o
astfel de preocupare.

Dar, expertiza medico-legala psihiatrica studiaza si personalitatea unui
subiect responsabil, în scopul de a face mai eficace masurile de
reinsertie sociala prin modularea lor la personalitate. Expertiza
medico-legala are în vedere urmatoarele obiective:
1. existenta sau inexistenta unei anomalii mintale (de regula, juristul
solicita o expertiza psihiatrico-legala, fie daca are îndoieli asupra
stari psihice a subiectului, fie daca, în cazul infractiunilor bizare, cu
mobil aberant sau de vatamari corporale grave comise în mod feroce, omor
deosebit de grav, se face loc interpretarii interventiei unei motivatii
patologice printr-o tulburare mintala).
2. relatia anomaliei mintale cu fapta imputabila (expertiza va stabili
masura în care fapta incriminata este expresia unei îmbolnaviri psihice –
fapta ca simptom de boala cu relevanta medico-legala. Comportamentul
patologic, pe lânga faptul ca devine un simptom major de îmbolnavire
mintala, fapt ce a facut pe H. Ey sa afirme ca psihiatria medico-legala
releva aspectul cel mai caracteristic al psihiatriei. Ca patologie a
libertatii, boala psihica anuleaza responsabilitatea penala, acest
comportament patologic devine însa si un indicator, deseori specific,
pentru forma de îmbolnavire – motivatia deliranta a unor fapte
anti-sociale, specificul comportamentului de epilepsie, în stari
confuzionale).
3. precizarea factorilor care au putut favoriza trecerea la act (printre
care: factorii genetici, constitutia, consumul de alcool, grupul deviant,
victima ce consimte, coopereaza sau provoaca etc.).
4. stabilirea discernamântului fata de fapta imputabila. Act de analiza
intelectiv-volitiva, discernamântul presupune normalitatea psihica
înteleasa, ca aptitudine si aspiratie catre realizarea binelui uman si
social prin integrare bio-psiho-axiologica, adaptare prin anticipare la
mediu, la norme, si ceilalti oameni. Normalitatea, nu implica numai
criterii statistice, de comportare medie, ci mai ales criterii sociale de
raportare a comportamentului la norma, precum si criterii axiologice de
integrare a comportamentului la norme, precum si criterii axiologice de
integrare a comportamentului în motivatie si idealurile sociale.
Normalitatea psihica este sinonima cu sanatatea mintala care, dupa datele
OMS, implica echipament genetic adecvat, dozare corecta a gratificatiilor,
si frustrarilor în copilarie, mediu diversificat pentru schimburi
intelectuale variate, pe masura sa duca la autonomic, atitudine spiritual
-creativa si homeostazie psihica anticipativa. Normalitatea se impune ca o
confruntare cu realitatea care, prin integrare progresiva, confera
autonomie persoanei. (Allport – citat de Gh.Scripcarru si M.Terbancea – în
"Patologie medico-legala si psihiatrica -pag. 427 -). Gradul de adaptare
la mediu de viata devine astfel primul criteriu al normalitatii. Normal
este subiectul capabil sa-se autonomizeze prin adaptare si sa ramâna
liber. (H.Ey) Norma fiind o judecata de valoare, normal devine omul care
se adapteaza la norme. Sanatatea mintala (normalitatea) devine libertatea
de adaptare, conditia umana si presupune capacitatea de a îndeplini roluri
sociale (Fromm), de autoactualizare (Maslow), de adaptare cu eficacitate
maxima (Menninger), de autonomie. În orice, definitie adaptarea
homeostazica la situatii de mediu devine criteriul esential al sanatatii
mintale. În aceste conditii, sanatatea trebuie privita ca valoare (ca
adaptare la valori), în sensul ca omul devine creator al propriei sale
sanatati si orice inadaptare devine o patologie a integrarii umane.

Discernamântul bazat pe normalitatea umana ca modalitate de adaptare la
lume si realizare în lume, implica functii senzoriale si intelectuale
normale, experienta anterioara suficienta, capacitate de a distinge,
prevedea si concepe actele proprii, capacitate de anticipa consecintele
faptelor proprii prin reprezentare si gândire logica, deci capacitatea de
a actiona liber, la care trebuie adaugata aptitudinea de întelegere si
respectare a esentei etice a relatiilor sociale, afectivitatea si vointa
de a aspira spre nivelele culturale superioare de alegere umana.

Discernamântul exprima astfel integrarea într-o sinteza unica a functiilor
de percepere (analizatori integrii, experienta anterioara), mnezice,
(conditie a învatarii si reprezentarii), de învatare si reprezentare
(evocare a experientei în imagini ce favorizeaza anticiparea actelor),
gnozice (de elaborare de idei care prin functiile lor superioare ca
inteligenta, permit o adaptare supla la situatii, iar prin independenta,
gândire, asigura spirtul critic, de comunicare, formulare de solutii) de
relatie (de traire afectiva) precum si a functiilor caracteriale si
temperamentale. A discerne o situatie si în consecinta, a avea o conduita
adaptabila implica a întelege o situatie, a analiza o situatie prin
analiza critica ce se interpune între stimuli si raspuns, a compensa o
situatie, prin înlocuirea unei actiuni, a inventa sau chiar a stimula o
situatie prin ocolirea unei actiuni dificile. Aptitudinea de întelegere,
de prevenire a consecintelor, de optiune si de stapânire ce dau continut
discernamântului devine un criteriu al normalitatii si exprima o stare de
constiinta. Multiple situatii de anulare a discernamântului atesta
interdependenta acestor functii psihice în discernamânt: surditatea duce
la suspiciune, izolarea si inactivitatea la psihoze, izolarea lingvistica
la delir, privarea volitiva la dezorientare si confuzie, abuzul de
neuroleptice la privarea senzoriala, psihica si sociala, lipsa
afinitatilor afective la lipsa remuscarilor si insensiblitatii etc. Exista
astfel nivele de discernamânt elementar, instinctiv, reactiv, sau de
veghe, de discernamânt reflectat, abstract, logic (de reflectare realista
a realitatii) si de discernamânt anticipativ, axiologic (de optiune pentru
valori si distingere a binelui de rau). De aici, (din cele trei nivele)
rezulta si criteriile de abordare a discernamântului care va fi de natura
logica (capacitatea de a întelege consecintele faptelor proprii),
psihologica (capacitate de anticipare a consecintelor lor), medicala
(excluderea unei îmbolnaviri psihice), axiologica (aptitudinea a promova

si realiza binele) si juridica (capacitatea de a alege si de a fi
responsabil).

Responsabilitatea devine astfel capacitatea de autonomie si alegere a
actelor, "fiind liber cel ce are puterea de a reflecta asupra propriilor
acte, cel care rezistând instinctelor prevede consecintele actelor proprii
si aspira la un nivel moral superior" ARISTOTEL. Din criteriul medical
sanatatii psihice ca echilibru bio-psiho-social decurg, în esenta,
criteriile stabilirii discernamântului (setul de criterii ce permit
alegerea) ca aptitudine de a întelege, judeca si evalua adecvat o situatie
din punct de vedere psihic.

5. În raport de gradul de nocivitate pentru relatiile interumane ale unui
comportament aberant, se impun si masurile de predice, prevenire si
protectie sociala. În general, cu cât comportamentul este mai schematic
mai stereotip cu atât este mai predictibil, iar gradele de nocivitate ale
acestuia scad de la halucinatiile imperative si delirul de influenta (ce
fac din bolnav un robot) la individualizarea persecutorului si la acte
automatice. Se releva aici rolul medico-social al psihiatriei
medico-legale, rolul prin care aceasta specialitate devine o autentica
ramura a psihiatriei sociale.

6. accesibilitatea subiectului la reeducare ("ingineria sociala a
comportamentului") prin mijloace juridice, medico-pedagogice sau medicale.

Expertiza medico-legala psihiatrica se epuizeaza cu recomandari care
vizeaza tratarea subiectului, modularea sanctiunii penale la
personalitatea subiectului, sau reinsertia sa prin aplicarea mijloacelor
medico-pedagogice adecvate (psihoterapie individuala, de grup etc.) –
toate acestea în raport de gradul de alterare a discernamântului.

Expertiza medico-legala psihiatrica a devenit foarte frecventa în practica
medico-legala în ultimii l0-15 ani, desi ea a fost prevazuta în toate
codurile penale înca din secolul trecut, iar în unele legislatii chiar si
mai înainte. Aceasta se explica prin dorinta organelor de justitie de a
motiva stiintific, intentia, atitudinea subiectiva a infractorului si deci
vinovatia. Dar aceasta cerinta este determinata, si de excesele apararii,
care cauta adesea refugiu, o speranta în expertiza medico-legala.
Expertiza medico-legala psihiatrica este efectuata de catre medici legisti
si medicii psihiatri si psihologi legisti, în comisiile medicale
respective.

Componentele expertizei medico-legale sunt urmatoarele (în prealabil sunt
valorificate diferite surse de informare ca: datele din dosarul judiciar,
antecedentele infractorului etc.):
l. Preambulul – aici sunt mentionate numele expertilor, nr. adresei
organului care a dispus expertizarea, obiectivele expertizei.
2. Istoricul – are o importanta majora în aceste expertize. În general,
organul de justitie care solicita expertiza informeaza ca "inculpatul se
face vinovat pentru infractiunea prevazuta de art…. /…". Expertii
trebuie sa cunoasca amanunte despre felul cum s-a desfasurat si pentru ce
s-a facut infractiunea respectiva.
De la istoric vor desprinde doua mari criterii de stabilirea a
discernamântului si anume:
1. cu cât o fapta e mai complexa, cu atât în ea s-a investit discernamânt
mai mult. Este de altfel o relatie direct proportionala între
complexitatea faptei si discernamântul investit.
2. din fapta respectiva rezulta motivatia, mobilul, scopul infractiuni
respective.
Motivatiile infractiunii pot fi foarte variate. Unele sunt evidente (furt
în scop utilitar), alte motivatii sunt absurde, în aparenta fara mobil
(sunt destule omucideri facute în urma unor certuri simple sau
contradictii în starea de betie). În asemenea situatii, juristii
analizeaza aceste motivatii minore.
Este însa foarte dificila expertizarea unui infractor care a lovit sau a
ucis o persoana pe care nu a cunoscut-o si nu avut nimic de împartit cu
ea. Exista totusi o motivatie când victima a fost confundata cu alta
persoana pe care ar fi dorit s-o omoare sau s-o loveasca. Cunoasterea
acestei motivatii tine de juristi, dar expertul medical trebuie sa le
cunoasca la rândul lui pentru ca motivatia explica de asemenea cu ce
discernamânt s-a facut infractiunea respectiva.
Emotiile puternice sunt de scurta durata (de ordinul secundelor) si ele
îngusteaza câmpul constiintei ajungând uneori la scurt-circuite mintale.
În aceste momente, persoanele respective au discernamântul diminuat sau
abolit.
Ultrajele (cu injurie, lovire) sunt produse de persoane cu temperament
coleric si deseori, sub influenta bauturilor alcoolice. Desi sunt fapte
putin complexe, desi domina starea afectiva (manie, iritabilitate etc.),
persoanele respective au avut discernamânt.
Bolile foarte grave- ca schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresiva,
dementa se stabilesc usor: persoanele respective au discernamântul
pierdut, ele intervin uneori în infractiuni sau în expertize în vederea
stabilirii capacitatii civile sau penale.
Omuciderea se face cu actiuni mai mult sau mai putin complexe (omor cu
premeditare, omor cu tâlharie), fata de crimele cu hotarâre imediata (omor
cu obiect luat la întâmplare, omor la betie). Deci, cu cât o fapta e mai
complexa, cu atât în ea se investeste mai mult. Rezulta deci ca exista o
relatie direct proportionala între complexitatea faptei si discernamântul
investit.
Din fapta respectiva însa, în acelasi timp, rezulta motivatia, mobilul
infractiunii, care reflecta de asemeni discernamântul investit.
Toate aceste date sunt culese din dosarul judiciar. Acestea permit sa se
aprecieze daca o persoana simuleaza sau nu, având în vedere complexitatea
faptei si mobilul ei.
3. Antecedentele infractorului – din aceasta parte a expertizei se culeg
informatii referitoare la un criteriu important, si anume cunoasterea
personalitatii infractorului. În aceasta etapa se redacteaza o scurta
biografie a infractorului.
Se începe cu situatia în familie. În felul acesta se afla daca infractorul
a avut o familie organizata, si pot fi cunoscute eventualele influente
negative din partea familiei (alcoolism, boli psihice).
scolarizarea: ofera informatii despre câte clase a facut, din ce cauza a
ramas repetent sau nu a mai urmat scoala (nu i-a placut cartea, absente
multe, si vagabondaj) greutati în familie.
Perioada adolescentei furnizeaza date daca urmeaza cursuri liceale, scoala
profesionala, daca este în productie, un curs de calificare, munceste ca
zilier, nu s-a încadrat în munca organizata, este la scoala de reeducare,
etc.
Satisfacerea serviciului militar – daca a fost inapt pentru serviciul
militar, când, pentru ce boala etc.
Încadrarea în activitatea sociala dupa majorat. Vârsta la casatorie,
copii, daca si când abuzeaza de bauturi alcoolice, daca a fost internat în
spital pentru boli psihice, daca are antecedente penale.
Din "antecedente" cunoastem astfel personalitatea infractorului. Simularea
apare ca fiind evidenta când un infractor cu o anumita scoala, cu o
anumita pregatire profesionala spune ca nu stie cum îl cheama, ca nu stie
pentru ce este judecat.
4. Examenul psihiatric
>
În psihiatrie, metodele de baza de examinare sunt convorbirea, si
observatia în cazurile internate în spital.
În general, psihiatria are mai putine metode obiective de diagnostic.
Ca examene paraclinice, se fac în mod curent examenul, radiologic care
este unul de laborator, EEG, examenul fundului de ochi etc. Totusi aceste
examene nu au un rol determinant în diagnostic, ca examenele obiective din
alte specilitati medicale.
Din aceste motive, pentru un bun diagnostic psihiatric sunt necesare un
"istoric" si "antecedente" foarte amanuntite.
Prin stabilirea bolii se câstiga înca un criteriu pentru stabilirea
discernamântului.
5. Examenul Psihologic
Psihologul legist face parte din comisia autorizata pentru expertizarea
medico-legala psihiatrica. Alaturi de psihiatru, psihologul îsi aduce
aportul în stabilirea existentei /nonexistentei unei tulburari psihice de
natura a afecta discernamântul infractorului.
Metodele utilizate de psiholog sunt: observatia directa, convorbire
libera, aplicare de teste (de la teste pentru investigarea proceselor
psihice si teste de personalitate – proiective sau cuantificate).
6. Concluziile unei expertize medico – legale psihiatrice
Obiectivul principal al acestei expertize este stabilirea
discernamântului.
Criteriile pentru stabilirea discernamântului se culeg din toate partile
raportului medico-legal, si anume din:
-istoricul faptelor luate din dosarul judiciar;
-antecedentele infractorului;
-examenul psihiatric;
-examenul psihologic.
Discernamântul este manifestarea, efectul functiilor cognitive. El este
criteriul normalitatii. În concluzie se mentioneaza, în calitate de
criterii, puterea afectiva redusa (în psihopatii) sau puterea volitiva
redusa (toxicomanii).
Momentele cele mai importante ale concluziei sunt:
-boala si starea discernamântului în momentul examinarii medicale;
-daca fapta pe care a facut-o infractorul s-a consumat cu discernamânt;

-recomandari de tratament medical si recomandari educative în special la
minori.
În momentele de mai sus discernamântul are unele schimbari curioase:
-deseori inculpatul are discernamântul integru în momentul examinarii
medicale, dar nu 1-a avut în momentul savârsirii infractiunii (betie,
stare confuzionala etc.);
-alteori inculpatul a avut discernamânt în momentul efectuarii
infractiunii, dar nu mai are discernamânt integru în momentul examinarii
medicale.

Acest lucru se explica uneori prin "psihoza de detentie" care a survenit
între timp (pseudo dementa de detentie). Este trecatoare. Imediat dupa
eliberarea din închisoare, subiectul îsi revine iar daca este pus în
situatia de a evada, evadeaza. Aceasta situatie explica starea de
prostratie pe care o au unii detinuti în timpul judecarii. De altfel mai
intervin uneori si simulari. Simularea este definita ca imitarea, crearea
tulburarilor (somatice si psihice) unei boli inexistente (sau artificiale)
în scop utilitar si anume: eschivarea de la munca, de la armata, de la
urmariri judiciare, urmarirea de beneficii materiale etc.

Simulare se rezolva prin examinarea cu tact si grija a bolnavului,
utilizându-se de obicei internarea în spital pentru stabilirea
diagnosticului si concomitent sunt analizate informatiile din dosarul
judiciar, antecedentele infractorului etc. (Rev. "Probleme de medicina
legala" nr. 16/1983, Bucuresti -art. "Experienta noastra în expertiza
medico-legala psihiatrica" Gh.Sima, M.Tico).

Expertiza medico-legala psihiatrica a infractorilor cu deficiente psihice-
oligofrenii, imbecili, cretini, schizofrenici, dementi etc., nu ridica
probleme deosebite daca exista o suficienta documentatie. Acestia fiind
depistati si diagnosticati de timpuriu (gradinite, scoli, armata).
Probleme mai deosebite pun cei cu forme usoare, în special cazurile limita
(psihopatii, nevrotici, carateropatii) – parte din ei fiind si
recuperabili prin dirijarea catre institutiile specializate.

Cunoscându-se regimul juridic al betiei patologice cu precizarea facuta de
lege, în sensul ca betia voluntara chiar daca nu este completa, nu
înlatura caracterul penal al faptei precum si faptul ca la fel de frecvent
este invocata aceasta stare din momentul savârsirii faptelor ca o conditie
sau motiv de disculpare (prin afectarea capacitatii psihice consecutiv
tulburarilor de constiinta si discernamânt pe care le antreneaza), precum
si realitatea ca etilismul acut si cronic constituie, la fel de frecvent
cauze favorizante si circumstante declansatoare de acte antisociale,
precizam ca nu trebuie sa se confunde cu betia intentionata (în scopul
treceri la act sau "anestezie morala’) si nici cu cea accidentala (destul
de rara de altfel).

Amplificând simptomatologia în coroborare cu continutul absurd al faptelor
(lipsa de mobil evident, cantitatea mica, nesemnificativa de bauturi
ingurgitata, cu reactii agresive paradoxale si amnezia totala la trezire),
se invoca destul de frecvent, si mai ales ridica probleme, devine imperios
necesara obiectivarea formei atipice de betie acuta numita "patologica"-
termen consacrat pentru a sublinia fondul patologic pe care se suprapune
si tulburarilor de constiinta de tip crepuscular pe care le genereaza, la
fel ca si în cadrul unor episoade confuzionale acute toxice.

Facem precizarea ca, lucrarea de expertiza prin investigarile din momentul
examinarii, nu poate proba starea de betie din momentul faptei, însa o
poate interpreta (daca este atestata prin restul probatoriului), în sensul
celor sus mentionate, poate fi obiectivata destul de rar (daca s-au
recoltat date biologice pentru determinarea alcoolemiei imediat sau pâna
în 12-24 ore de la savârsirea faptei), si o poate "reconstitui" obiectiv
numai în situatia în care se presupune o betie patologica. Investigarea
cunoscuta si obligatorie se face ori de câte ori se presupune o asemenea
stare, prin înregistrarea EEG înainte si dupa activarea cu alcool,
recomandându-se administrarea felului si a cantitatii de bautura alcoolica
cunoscute ca au fost utilizate la data respectiva, observându-se totodata
clinic comportamentul subiectului din momentul investigarii care este
obligatoriu a fi consemnat în buletinul electroencefalografic.

Desi aceasta "reconstituire" nu poate reproduce si alte circumstante din
momentul faptei (starea fiziologica sau patologica), nici conditiile de
ordin socio-psihologic declansatoare, totusi aceasta investigare prin
provocare sau activare la alcool este obligatorie pentru a atesta sau a
exclude fondul patologic, de tipul leziunilor de microorganicitate
cerebrala în coroborare cu comportamentul dupa ingerarea alcoolului si
ulterior ("daca betia obisnuita este raspunsul creierului normal la o
cantitate mare de alcool, betia patologica este raspunsul unui creier
bolnav ".

Pentru a atesta sau a exclude acest diagnostic de "betie patologica" cu
atât mai mult în acte antisociale deosebit de grave, aceasta investigare
devi
ne obligatorie, la fel ca si examenul psihologic la minori (cu
referire speciala la nivelul de dezvoltare al intelectului) (Rev "Probleme
de medicina legala nr.20/1987, art. "Scrisoare metodologica cu privire la
expertiza medico-legala psihiatrica"- M. Terbancea, V. Predescu, V.
Dragomirescu, D. Prepeliceanu, C. Hanganu, Fl. Stanescu)

Precizam ca legea prevede, în cazul infractiunii de omor deosebit de grav,
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, precum si în situatia
în care organul judiciar are îndoieli asupra starii psihice a autorului
infractiunii- art. 117, al. 1 si al. final, Codul de procedura penala.
(Dr. Al. Boroi, "Infractiuni contra vietii", Ed. National, Bucuresti,
1996, pag. 25).

PROBLEMATICA DISCERNAMÂNTULUI

Din punct de vedere etimologic si al continutului semantic în general,
DISCERNaMÂNTUL este definit ca o facultate esentiala a spiritului, cu
radacini adânci în intelect si în constiinta, care permite fiintei umane
sa se orienteze în complexul vietii sociale pe raspundere proprie, în
cadrul unei autonomii bio-psihice, conditionate de legile naturii si de
comandamentele moralei si ordinii juridice pozitive, care garanteaza si
ocrotesc interesele si aspiratiile personale legitime.

În caz de încalcare, sanctionata de legea penala, a comandamentelor, sub
aspectul specific incidentei legii, discernamântul apare drept
criteriu-cheie în aprecierea responsabilitatii penale a faptuitorului,
major sau minor, în limitele responsabilitatii sale morale si ale
libertatii sale de autodeterminare.

Legea penala nu defineste discernamântul si nu foloseste acest termen
decât în stabilirea responsabilitatii penale a delincventilor. Înglobarea
în definirea infractiunii a notiunilor de vinovatie, intentie si culpa,
plaseaza conceptul infractiunii pe linia procesului psihic ce premerge si
însoteste fapta incriminata. Responsabilitatea penala evidentiaza
semnificatia psiho-juridica a celor trei notiuni si este privita prin
prisma manifestarii libere de vointa si de constiinta a infractorului.

Ca sinteza a functiilor psihice, discernamântul reprezinta o convertire în
plan psihologic si psihiatric a notiunii juridice de responsabilitate.

El reprezinta atât scopul principal al expertizei medico-legale
psihiatrice cât si criteriul fundamental în functie de care se poate
aprecia si deci judeca continutul responsabilitatii penale a unui
infractor.

Deoarece starea de discernamânt este prezumata pâna la proba contrarie, în
cazul oricarui individ adult aflat în conflict cu legea penala, se poate
considera ca ea reprezinta o adevarata cheie de bolta a întregului sistem
penal, deoarece pe ea se sprijina întreaga teorie a penalitatii.

Responsabilitatea penala este conditionata de pastrarea discernamântului
în momentul comiterii faptei. La rândul sau, discernamântul este
conditionat atât de caracterul inteligibil al faptei cât si de starea de
constiinta a infractorului în momentul comiterii faptei.
Starea de constiinta este determinata de:
– nivelul structurarii constiintei (se iau în considerare cele trei trepte
de structurare ale constiintei: elementara, optional logica si
axiologica);
– nivelul structurarii personalitatii (nivelul inteligentei plus treptele
de destructurare psihopatogica).
Discernamântul nu se deduce automat din precizarea entitatii psihiatrice
si depinde de stadiul evolutiv al bolii.

Discernamântul rezulta din urmatoarele cinci premize:
a) caracterul faptei;
b) structura personalitatii;
c) boala psihica subiacenta;
d) nivelul constiintei;
e) momentul evolutiv al bolii.

Expertiza medico-legala psihiatrica nu se rezuma la un diagnostic, fie el
si complex, care sa concretizeze static un fenomen psihopatologic
consecinte medico-legale. În sfera infinita a comportamentelor deviante,
expertul este chemat sa aduca argumente stiintifice de natura
psiho-medicala care sa ofere justitiei o interpretare dinamica a unui
proces complex cauzal si sa stabileasca legatura prin metode de
reconstituire a cauzei, plecând de la analizarea efectului. Necesitatea
imperioasa de transpunere a determinismului fenomenelor biopsihologice si
medicale pe plan social juridic devine astfel unul dintre dezideratele
expertizei medico-legale.

În criteriologia medico-legala, pentru realizarea rolului de mediator
metodologic specific sunt indispensabile notiuni sau concepte
universal-valabile si de semnificatie recunoscuta ca valoare
epistemologica pentru principalele institutii judiciare.

Metodologia expertizarii a demonstrat necesitatea utilizarii conceptului
de capacitate psihica ca ansamblu al functiilor de sinteza ale vietii
psihice si totodata al trasaturilor de personalitate, ceea ce reprezinta
în fond o aptitudine complexa, mai cuprinzatoare, mai integratoare si mai
apropiata de conceptul de responsabilitate pe care încearca sa-1
defineasca, mai ales pentru faptul ca, poate fi legat si de marile
categorii ale bolilor psihice si de intensitatea tulburarilor lor.

Notiune specifica teoriei si practicii medico-legale psihiatrice,
capacitatea psihica reprezinta posibilitatea sau facultatea functiilor
psihice elementare si de sinteza de a actiona corect si adecvat în raport
cu obiectele, fenomenele si categoriile mediului înconjurator în scopul
adaptarii suple si armonioase a individului la mediu. Capacitatea psihica
este o notiune abstracta ca si responsabilitatea, desemnând o proprietate
a psihicului uman si caracterizând subiectul din punct de vedere al
integritatii si unitatii sale cognitive, afectiv-volitive,
anticipativ-acvionale, axiologice si etico-morale. Fara sa fie o functie a
psihismului în sensul psihologic al cuvântului, ea exprima
functionalitatea psihismului în totalitatea lui si în raporturile sale
complexe cu mediul. Capacitatea psihica este, asadar, potentialitatea
adaptiva implicita a psihismului normal, corespunzator dezvoltat,
constituind premiza obligatorie a responsabilitati si cadrul psihologic
general al discernamântului.

Capacitatea psihica determina si categoriile juridice de vinovatie,
capacitate de exercitiu si capacitate de raspundere. Are o semnificatie
dinamica si integratoare, operationând si specificând necesitatilor de
fundamentare teoretica si acelora de aplicabilitate practica ale
expertizei medico-legale psihiatrice, ea permitând implementarea în acest
domeniu interdisciplinar al cuvântului global a personalitatii la nivelul
cel mai general de integrare, care este adaptarea la impactul cu mediul,
societatea dar si prin prisma functionarii intrinseci a personalitatii la
nivelul functiilor sale fundamentale elementare si de sinteza.

Capacitatea psihica reprezinta continutul psihologic, medical al
conceptului de responsabilitate si a carui conditie este.

Capacitatea psihica si responsabil
itatea nu sunt concepte similare si nici
echivalente, responsabilitatea fiind cuprinsa în capacitatea psihica, dar
ele reprezinta doua incidente diferite, juridica si psihologica, ale unuia
si aceleiasi realitati psiho-sociale psihismul si persoana umana angrenata
într-o actiune ilicita.

Capacitatea psihica confera o dimensiune explicita si un cadru concret
criteriului medical al responsabilitati, discernamântul.

În cazul adultului, capacitatea psihica se va caracteriza prin
normalitatea proceselor si functiilor psihice. Procesele cognitive pot fi
exprimate prin concordanta vârstei mintale cu cea cronologica conform
baremelor admise.

Comportamental, integritatea capacitatii psihice este relevata prin
absenta manifestarilor clinice de boala. Din punct de vedere cognitiv se
accepta o capacitate psihica redusa sau limitata în cazul nedezvoltarilor
în medii din oligofrenii (nivel reprezentat de obicei prin QI) si de
asemeni, se mai accepta în situatia deteriorarilor psihice simptomatice
datorate unor cauze organice (reprezentat psihometric prin indici de
deteriorare organica).

Incapacitatea psihica din toate tulburarile care afecteaza nivelul de
vigilitate al constiintei (toate tulburarile de tip cantitativ cât si
calitativ), afectiunile psihotice care distorsioneaza perceperea si
interpretarea realitatii prin modalitatea halucinator deliranta.

Putem vorbi de existenta capacitatii psihice la minorul de 14 ani, vârsta
admisa conventional pentru aparitia discernamântului (conform art. 99,
Codul Penal). În intervalul 14-16 ani existenta discernamântului va fi
afirmata doar daca se va constata prin expertiza, ceea ce înseamna ca
existenta capacitatii psihice (si deci a discernamântului) nu este
postulata pentru acest interval de vârsta.

Justificarea stiintifica a acestui articol de lege corespunde unei
realitatii biologice fundamentale, aceea a variabilitatii fenomenelor
lumii vii, stabilirea unor intervale conventional admise ale domeniului
medico-legal al minoratului (14-16 ani si 16-18 ani) corespunzând unei
necesare individualizari a aprecierii medico-legale psihiatrice a
capacitatii psihice si a discernamântului.

Conditia medico-psihologica a responsabilitatii este integritatea
capacitatii psihice, ceea ce confera persoanei în stare de deplina
capacitate psihica atât capacitatea de exercitiu cât si capacitatea de
raspundere.

Capacitatea de raspundere reprezinta aptitudinea de a evalua corect
semnificatia sanctiunilor juridice corespunzatoare faptelor ilicite si de
a suporta urmarile negative ale acestor sanctiuni. (Probleme de medicina
legala, nr.20/1987, art. "Despre structura discernamântului", Fl. GALDAU)

Imputabilitatea unei fapte penale depinde de comiterea ei cu vinovatie,
iar conditia existentei vinovatiei este capacitatea psihica. Vinovatia, pe
de alta parte, este conform principiilor dreptului, conditia juridica a
raspunderii penale.

Vinovatia consta în capacitatea psihica a faptuitorului în momentul
savârsirii faptei fata de continutul si consecintele ei si presupune doi
factori:
-factorul intelectiv (cunoasterea semnificatiei sociale a faptei);
-factorul volitiv (libertatea de deliberare si decizie).

Vinovatia se poate manifesta sub doua forme: intentia si culpa.
Intentia directa presupune capacitatea de a prevedea rezultatele actiunii,
acceptarea consecintelor. Intentia indirecta exclude urmarirea activa a
rezultatului faptei, dar presupune prevederea si acceptarea procedurii
penale.

Culpa poate consta în neglijenta (absenta prevederii rezultatului
actiunii, deci subiectul trebuia sa o faca) si usurinta sau imprudenta
(subiectul prevede rezultatul actiunii sale, dar nu îl accepta,
considerând fara nici un temei ca nu se va produce). ("Probleme de
medicina legala" nr.20/1987, art. "Discernamântul si responsabilitate" –
Eduard Pamfil).

Am insistat asupra determinarilor vinovatiei, responsabilitatii si
capacitatii de a raspunde, întrucât dupa cum observam din definirea
vinovatiei continutul ei este de natura psihica, dupa cum si continutul
capacitatii de a raspunde este de natura psihica.

Rezulta astfel clar necesitatea si valoarea operarii cu notiunea de
capacitate psihica necesara întelegerii continutului notiunilor juridice
de responsabilitate, vinovatie, capacitatea de a raspunde.

Discernamântul, notiune de tranzitie între limbajul psihiatric,
clinico-nosologic si cel juridic, apare ca rezultat al sintezei dintre
personalitate si constiinta, sinteza considerata pentru momentul comiterii
unei actiuni. Discernamântul reprezinta capacitatea si calitatea unui
individ de a delibera asupra unei actiuni (sau inactiuni) precum si
capacitatea de a prevedea consecintele actiunii (sau inactiunii) si de
a-si organiza motivat activitatea în vederea împlinirii unui scop
(activitati).

Discernamântul este aplicarea specifica a notiunii generale de capacitate
psihica în situatia concreta a unei fapte imputabile ce face obiectul
expertizei medico-legale psihiatrice.
Discernamântul este un concept general care defineste nivelul fundamental
de functionare diferentiala a constiintei.

Discernamântul este o modalitate care tine de "ordinul lui a avea" al
fiintei. Limbajul si gândirea psihologilor au simtit acest caracter si
1-au "împrumutat" si juristilor, sugerându-le sa se "întrebe" si sa
hotarasca daca un ins are sau nu are discernamânt.

(Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art. "Discernamânt si
responsabilitate" Ed.Pamfil)
Discernamântul (capacitatea psihica raportata la faptul medico-legal) este
emanatie a celor doua mari functii de sinteza ale psihismului
personalitatea si constiinta, se proiecteaza în filmul existential al
persoanei în concordanta cu experienta anterioara de viata, cu toate
valentele ei anticipative, perceptive, motivationale, actionale si de
atitudine etico-morala.

În jurul notiunii de discernamânt se structureaza teoria si practica
expertizei medico-legale psihiatrice, ea fiind operationala în cadrul larg
al notiunii de capacitate psihica precum si numai în domeniul
interdisciplinar al psihiatriei si medicinii legale (care este expertiza).

Aprecierea discernamântului este determinata de organizarea motivata a
faptei, de structura si gradul de dezvoltare al personalitatii, precum si
de structura si integritatea constiintei în momentul comiterii faptei.
Recunoastem constiintei urmatoarele nivele:
l. constiinta elementara – ce asigura nivelul de veghe si vigilenta si
prezenta spatio-temporala (Eu-Tu-El, Aici-Acolo-Acum-Atunci);
2. constiinta operational-logica – prin care procesele intelectuale
perceptuale, si de gândire au coe
renta si reflecta obiectiv realitatea;
3. constiinta axiologica – de optiune a valorilor dupa criteriile sociale
curente;
4. constiinta etico-morala – prin care subiectul este capabil sa discearna
binele, si raul pe care actiunile sale le produc societatii.

Aprecierea discernamântului se materializeaza în expertiza prin exprimarea
prezentei sau abolirii lui, ceea ce atrage dupa sine pastrarea sau
pierderea responsabilitatii juridice.

Data fiind însa existenta prevederilor locale în legatura cu
individualizarea pedepsei precum si a faptului ca majoritatea cazurilor
expertizate se înscriu în sfera larga a psihologiei marginale, în care se
constata doar o reducere a capacitatii psihice, se accepta în expertiza
formularea "discernamântului scazut" ca treapta intermediara pe scala
dintre extremele prezentei si abolirii lui.

Literatura de specialitate ne arata ca în ceea ce priveste expertizarea
medico-legala psihiatrica a infractorilor, cele mai importante
diferentieri se refera nu la probleme de esenta ci la detalii procedurale,
care decurg în mare parte din particularitatile si diferentierile
stipulate în Codul de procedura penala.

Exista anumite divergente de opinie în ceea ce priveste acceptarea sau
excluderea notiunii de discernamânt atenuat, dar problematica
discernamântului este înca o problema deschisa în care diferentierile prea
transante sunt corectate întotdeauna de cerintele practicii si de
diversitatea nelimitata a cazuisticii penale. ("Probleme de medicina
legala" nr.20/1987 art.: "Contributii la metodologia expertizei
interdisciplinare medico-legale psihiatrice" V. Dragomirescu, art.
"Responsabilitate, capacitate si discernamânt în perspectiva
antropologica, juridica si psihica", M. Lazarescu art. "Premise pentru
elaborarea unei definitii legale a discernamântului").

Aspecte specifice ale aprecierii capacitatii de discernamânt în raport
cu tulburarile psihopatologice

Evaluarea clinica a capacitatii psihice si discernamântului comporta
deosebiri semnificative în cadrul diferitelor clase de boli psihice si
stari psihopatologice.
Pentru a putea stabili coordonatele specifice ale aprecierii
discernamântului în contextul diversitatii tablourilor clinice cu care se
confrunta expertul în activitatea sa, vom sistematiza tulburarile psihice
în functie de criteriul intensitatii din perspectiva raportarii acestuia
la nivelul destructurarii constiintei si, consecutiv acesteia, cu nivelul
dezvoltarii patologice (înaintea aparitiei tulburarii, adica
personalitatea premorbida, în timpul manifestarii clinice, dupa reducerea
tulburarii). Afectarea partiala a nivelului elementar al constiintei (prin
perturbarea orientarii auto si allopsihice, cu pastrarea nivelului de
vigilenta) are loc în nedezvoltarile profunde grave (oligofrenii), demente
si mai rar, în destructurarile grave, predominant calitative ale
constiintei.

În aceste situatii, subiectul este în incapacitate psihica, discernamântul
fiind abolit.
Afectarea constiintei operational logice apare în toate starile
psihopatologice de intensitate psihotica: atât în acele al carui nucleu
psihopatologic este constituit de destructurarea predominant calitativa a
constiintei, de intensitate si durata variabile (ca în sindroamele
confuzionale de diferite etiologii, unei stari toxice medicamentoase,
betia complicata, starile crepusculare epileptice, disociatiile isterice
din tulburarile isterice, reactiile acute de soc) cât si în schizofreniile
paranoide, bufeurile delirante, psihozele simptomatice, în care
perceperea-interpretarea realitatii este distorsionata prin modalitatea
halucinator-deliranta.

În asemenea situatii expertizatul se afla, de asemenea, în situatii de
incapacitate psihica, cu discernamânt abolit în functie de fapta comisa,
dat fiind ca prin alterarea profunda sau suspendarea integrarii perceperii
realitatii, reflectarii ei obiective, coerente si operarii logice
ideatice, orice posibilitate adaptativa si actionala la mediu este
exclusa.

În psihozele delirant-halucinatorii, dat fiind ca tulburarea nu afecteaza
atât de profund si în totalitate procesele intelective, perceptuale si de
gândire, subiectul mai poate pastra totusi, uneori, în afara sectorului
invadat de productivitatea delirant-halucinatorie, o relativa relationare
adecvata la mediul extern, dar limitata la aspectele neafectate de
tematica deliranta. În mod evident si conform regulii dupa care nivelele
constiintei superioare celui în principal destructurat de nucleul
psihopatologic al tulburarii sunt consecutiv afectate, în toate situatiile
clinice enumerate, subiectul nu mai are aparatul logic operational pe care
se edifica în primul rând capacitatea anticipatorie, perturbându-se
concomitent optiunea axiologica si etico-morala.

Internalizarea valorilor etico-morale ale societatii respective si
discernerea binelui de rau pe care eventual actiunile proprii îl pot
provoca celor din jur si societatii, presupune o interactiune complexa
între trasaturile personalitatii premorbide, mediul educational si afectiv
cultural familial si din microgrupul social în care s-a dezvoltat
individul.

Afectarea acestor nivele de constiinta este cel mai frecvent întâlnita în
grupul tulburarilor de personalitate (psihopatii, unele stari psihopatoide
efectuale sau reziduale post-procesuale).

Pe grupe nosologice pot fi mentionate unele aspecte particulare ale
aprecierii capacitatii de discernamânt.
DEMENtELE, indiferent de etiologia lor sau de cadrul psihiatric,
neurologic sau de alta natura în care evolueaza, discernamântul este
abolit. Ca particularitati ale faptelor antisociale comise mai frecvent de
acesti bolnavi, notam: caracterul absurd nemotivat, deseori lipsit de
utilitate evidenta pentru bolnav si nu rareori nociv lui, cu absenta
oricaror masuri de prevedere în comiterea actiunii, reflectând adesea
dezinhibarea unor pulsiuni elementare, rareori sexuale, cu grave si
paradoxale denudari etico-morale.

În cadrul SINDROAMELOR PSIHOORGANICE DETERIORATIVE (NIEDEMENTIALE),
aprecierea capacitatii psihice si de discernamânt va tine cont pe lânga
contextul clinic, de gradul deteriorarii, obiectivat prin testele
psihometrice specifice coroborate cu fapta comisa care se poate înscrie
într-o arietate mult mai mare în cazul dementelor. Faptele comise pot avea
un grad mai mare de complexitate si pot reflecta uneori deficitele de
memorie, operational-logice, instabilitatea afectivemotionala,
sugestibilitatea crescuta etc.

În grupa oligofreniilor adultului, cu cât nivelul cognitiv obiectat
psihometric prin QI este coborât, cu atât se poate observa o asemanare mai
mare în ceea ce priveste profilul faptelor antisociale comise, cu cel
descris anterior la categoria dementelor. Controlul pulsional redus se
traduce deseori prin "furturi din necesitate", obiecte cu valoare mica dar
atragatoare pe
ntru subiectul respectiv. La oligofreni, mai frecvent ca în
alte categorii nosologice, se întâlneste piromania, adeseori motivata
pueril, dovedind incapacitate în aprecierea consecintelor propriilor
fapte. La fel ca si în dementa, oligofrenii pot comite distrugeri sau
accidente prin simpla necunoastere a modului de utilizare a unor
dispozitive, accidente care uneori pot avea urmari dramatice.
Infractiunile contra persoanei, comise de oligofreni se bazeaza pe
impulsivitatea lor crescuta, riposta exagerata la jigniri si contrarieri,
reactivitate mare la alcool, sugestibilitate datorita careia sunt
vehiculati, manipulati cu usurinta.

În cazul EPILEPSIEI problematica medico-legala psihiatrica compara doua
aspecte principale: faptele comise în timpul unor tulburari de constiinta
si cele pe fondul tulburarilor psihopatologice intercritice.

În tulburarile de constiinta de tip crepuscular se pot comite fapte
deosebit de grave (omoruri caracterizate prin cruzime si atrocitati,
uneori cu caracter bizar, incendieri-inclusiv a cadavrului etc.), cu
amnezia perioadei de crepuscul a constiintei si a faptei comise. În starea
respectiva de automatism ambulator bolnav este accesibil contactului si
aparent insensibil la ceea ce se întâmpla în jurul sau. În crizele
psihomotorii continutul faptei este influentat în buna masura de
caracteristicile crizelor la bolnavul respectiv. În perioada post-critica
din epilepsia de tip grand-mal, în cadrul unor stari confuzionale, se pot
de asemenea produce fapte cu potential medico-legal ca în orice stare
confuziva. Aceste fapte se caracterizeaza prin elementaritatea lor, lipsa
de elaborare, aspectul întâmplator, circumstantial, uneori absurd. În
toate aceste situatii discernamântul este abolit.

În perioada intercritica precumpanitoare în aprecierea discernamântului
apar trasaturile de personalitate descrise la epileptici, care pot duce la
infractiuni cauzate de impulsivitate, explozivitate, tendinta la virulenta
si revendicare, adezivitate si vâscozitate, infractiuni produse uneori
prin raptus (fapte intempestive, disproportionate fata de cauza
exterioara, care pot aparea surprinzatoare pentru cei din jur). si în
cazul epilepticilor, tratati sau netratati, alcoolul creste potentialul
antisocial. De regula, pentru faptele antisociale comise pe fondul
tulburarilor psihopatoide nedementiale intercritice epileptice, aprecierea
discernamântului se face nuantat de la caz la caz.

În ALCOOLISMUL CRONIC, consecintele medico-legale psihiatrice pot implica
urmatoarele situatii: "psihopatizarea" personalitatii ca urmare a abuzului
cronic de alcool, alcoolismul la un psihopat preexistent, precum si
alcoolismul simptomatic în psihozele majore (schizofreniile si bolile
afective).

În alcoolismul cu dependenta fizica si psihica, comportamentul antisocial
are un continut foarte variat, pornind de la necesitatea continuarii
abuzului de alcool, trecând prin tulburarile fazelor acute (delicte
împotriva persoanelor, sau proprietatii) si sfârsind cu deteriorarea
axiologica si etico-morala pâna la stari impresionante de decrepitudine si
mizerie fiziologica, cu pierderea demnitatii umane elementare, cu grave
consecinte de statut si rol familial, social si profesional.

Ca în cazul intoxicatiilor medicamentoase, modificarile de personalitate
ale alcoolicului cronic psihopatizat sunt centrate pe subordonarea totala
a scopurilor existentei, nevoii imperioase de continuare a consumului de
alcool (sau drog). Se ajunge astfel la un adevarat cerc vicios, cu
consecinte socio-profesionale grave prin stergerea pâna la disparitie a
simtului etico-moral.

În cazul alcoolismului simptomatic, asociat unor psihoze endogene majore,
acesta constituie de regula, din punct de vedere medico-legal, un factor
agravant al statutului bolnavului din punct de vedere al capacitatii sale
psihice. Discernamântul alcoolicilor cronici va fi apreciat în functie de
circumstantele în care s-a comis fapta antisociala, de gradul deteriorarii
personalitatii, de existenta unor perioade dipsomatice si de comiterea
faptei sub influenta acuta a alcoolului sau în afara acestuia. În cazul
ALCOOLISMULUI ACUT, mai mult sau mai putin întâmplator, în afara unui
alcoolism cronic, se pot distinge betiile simple de cele complicate si de
betia patologica.

Betia acuta comuna nu îndreptateste înlaturarea raspunderii, mai mult, din
punct de vedere juridic, în unele cazuri, prin caracterul voluntar al
ingestiei, ea poate constitui o circumstanta agravanta.
Betia complicata, poate constitui un factor de diminuare a
discernamântului care va fi apreciat în contextul complex al faptei
comise, cantitatii de alcool ingerate, comportamentului subiectului
înainte si dupa comiterea faptei.

Betia patologica (intoxicatia alcoolica acuta idiosineratica), constituie
o tulburare de tip crepuscular a constiintei cu un anunt substrat organic
(sechele post-traumatice, postmeningoencefalice, hetero-toxice etc.).
Tipica pentru aceasta tulburare este aparitia unui comportament extrem de
violent, necaracteristic personalitatii anterioare a subiectului, de
aspect automat asemanator celui din starile crepusculare epileptice, ce
apare îndeosebi dupa mici ingestii de alcool, si care nu ar produce în mod
normal astfel de manifestari.
In cazul interferentelor confuziv-onirice si delirante, acute si subacute,
(delirium si predelirium tremens), fiind vorba de tulburari majore de
intensitate psihotica ale constiintei, discernamântul este abolit.

Aceeasi concluzie se impune expertizei si în cazurile de delir alcoolic de
gelozie si în alte psihoze alcoolice cronice, care apar de regula, în
cadrul unei organizari cerebrale semnificative a alcoolismului, precedate
uneori de perioade de delirium tremens.

SCHIZOFRENIA comporta o apreciere diferentiata a discernamântului în
functie de etapa evolutiva (faza acuta sau faza defectual-reziduala). În
faza de stare, în functie de forma clinica, faptele antisociale comise pot
fi urmarea unor mecanisme delirant halucinatorii cu caracter imperativ
(delir de persecutie, urmarire, otravire, filiatie, halucinatii auditive
imperative) a unor tulburari comportamentale consecutive pierderii
unitatii personale sau modificarile afective de tip schizofrenic. În
aceste situatii clinice, discernamântul este abolit, la fel ca si în
raptusurile catatonice, sau în debuturile medico-legale ale unor forme
clinice de schizofrenie (în special forma hebefrenica).

Ca forma tipologica antisociala, se impune a fi amintit omorul patologic
concretizat prin absurditate, motivatie deliranta, exercitându-se asupra
unor persoane securizante din anturaj, cu absenta frapanta a oricarei
tentative de disimulare.

În cadrul starilor post-procesuale distingem defectul pur si tip
apato-bulic, ce poate ridica probleme medico-legale prin sugestibilitate
sau inactiune si starile reziduale caracterizate prin persistenta unei
productivitatii psihotice închistate dar uneori suficient de intens
a
pentru a constitui motivatia patologica a unor fapte antisociale. În
functie de legatura cauzala dintre tulburarile psihopatologice si fapta
comisa, discernamântul poate fi apreciat abolit sau diminuat.

În cadrul BOLILOR AFECTIVE implicatiile medico-legale de fazele maniacale
(în special în forma coleroasa si în furorul maniacal) si se refera la
acte agresive, distructive, acte nesabuite privind bunurile proprii sau
ale persoanelor apropiate sau acte riscante pentru cei din jur. Uneori
astfel de acte constituie debutul medico-legal ca simptom-semnal, al fazei
maniacale.

Discernamântul acestor bolnavi este abolit.
Fazele depresive psihotice ale bolii afective ridica mai rar probleme
medico-legale, îndeosebi sub forma sinuciderilor altruiste, a delirurilor
de vinovatie cu modificarea deliranta a comportamentului când
discernamântul este de asemenea abolit. Aceeasi apreciere a
discernamântului se aplica si în cazurile melancoliei de involutie sau
alte forme de depresie prezente la vârsta a treia.
În PSIHOZELE PARANOIDE cu delir de persecutie, de gelozie, prejudiciu
moral si material, cu aspect nucromanic al delirului confera
probabilitatea de comitere a unor fapte antisociale grave si de multe ori
imprevizibile si în aceste situatii discernamântul este abolit.
În psihozele parafrenice si paranoice discernamântul este abolit iar
actele antisociale comise – în special paranoia vera – pot avea o
gravitate deosebita (persecutantul-persecutor, delirurile pasionale)
putând ajunge pâna la omor, uneori cu caracter de omor în masa.
PSIHOPATIILE – în cadrul acestor tipuri de tulburari se remarca decalajul
dintre capacitatea cognitiva si operational-logica si scaderea
capacitatilor de control volitional si de transpunere în conduita a
principiilor etico-morale pe care subiectul le cunoaste dar nu le aplica,
sau le aplica, dar în mod inconsecvent.

La psihopat se produce o continua confruntare a motivelor care,
desfasurata pe fondul unei incapacitati de autocontrol al impulsurilor
favorizeaza actele comportamentale cu beneficiul imediat, indiferent de
consecintele lor asupra celor din jur sau asupra societatii, consecinte pe
care subiectul le cunoaste dar nu reuseste în suficienta masura sa le
moduleze volitional si adesea, prin scurt-circuitare apreciaza insuficient
abaterea de la normele sociale cunoscute.

Cel mai frecvent ajung la expertiza tipurile excitabile, impulsiv,
timopat, hipertim pozitiv, instabil, schizoid, paranoic si asa numita
personalitate border-line (de granita). Mai rar ajung sa comita
infractiuni psihopatii astenici, psihastenici, timopatii depresivi,
"închisii în sine patologic".

Comportamentul infractional psihopat se caracterizeaza printr-un mare
polimorfism putând include practic orice tip de infractiune, de orice
gravitate si complexitate.

Frecvent în geneza actului infractional este implicat alcoolul, ca factor
favorizant, habitual sau întâmplator.
Cu exceptia decompensarilor psihotice tranzitorii, discernamântul
psihopatilor delincventi nu poate fi considerat abolit.

Starile psihopatoide împlinesc conditiile a doua complexe psihopatologice:
cel psihoorganic sechelar reprezentat de sindromul slabirii capacitatilor
intelective si cel al destructurarii personalitatii, prin dezvoltarea
lezionala sau regresiune.

În starile psihopatoide lezionale si de regresiune discernamântul este
scazut prin substratul psihoorganic constant al tulburarii, în timp ce în
tulburarile similare fara substrat lezional evidentiabil, afectarea
discernamântului va fi apreciata în contextul cauzalitatii faptei.

DISIMULAREA, întâlnita în unele sindroame paranoide si în paranoia,
confera comportamentului antisocial al unora dintre acesti bolnavi, un
caracter imprevizibil, cu un crescut potential medico-legal.

În cazul altor reactii de intensitate psihotica, prezinta interes, prin
abolirea discernamântului, reactiile acute si subacute de soc: efectul
patologic, fuga patologica, stuporul reactiv, reactiile anxioase si
depresive psihotice cu sau fara agitatie motorie, care pot avea implicatii
medico-legale.

Un mecanism psihopatologic aparte consta în comiterea unor acte
antisociale prin reactii de scurt-circuit în cursul carora constiinta si
critica asupra propriilor actiuni sunt temporar suspendate si care sunt
însotite de amnezia episodului. Faptele antisociale comise pot fi uneori
deosebit de grave cu discernamânt abolit.

Expertizarea psihiatrica în ce priveste patologia marginala de intensitate
nevrotica, este rareori necesara. Pot face exceptie unele cazuri de
nevroze obsesiv-compulsive în care fenomenele compulsive mintale se
exteriorizeaza ca act (fenomen posibil dar rar) si unele cazuri de atacuri
de panica, în care bolnavul, aflat în plin atac de panica, poate avea un
comportament cu repercusiuni de ordin medico-legal. În aceste situatii,
aprecierea discernamântului se individualizeaza de la caz la caz. În
concluzie, aprecierea medico-legala a discernamântului nu poate fi
standardizata. Marea variabilitate a tablourilor clinice în cadrul chiar
aceleiasi entitatii nosologice este dependenta de multitudinea unor
factori ca: personalitate premorbida, predispozitia genetica,
circumstantele de crestere si dezvoltare ale subiectului, stadiul evolutiv
al afectiunii, motivatia, natura si factorii situationali ai producerii
faptei criminale. ("Nu exista boala, exista bolnavi!").

Complexitatea problematicii discernamântului, determinismul psiho-medical
al acestuia, impune individualizarea nuantata a aprecierii lui si nu
permite elaborarea unor scheme sablon, care sa stabileasca relatii între
tipul bolii si discernamânt.
 

***

BIBLIOGRAFIE

1. Scripcaru Gh., M. Terbancea – “Patologie medico legala”, Ed. Didactica
si pedagogica, Bucuresti 1983
2. Chirita V., Pirozynschi T., Boisteanu P. – “Psihiatrie clinica” – UMF
Iasi 1993
3. Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art.:
3.1. "Consideratii psiho-criminologice privind responsabilitatea penala" –
I. Enescu
3.2. Obstacole epistemiologice ale evaluarii discernamântului în expertiza
medico-legala psihiatrica" – Mircea Piticariu, S. Radulescu
3.3. "Opinii despre expertiza medico-legala psihiatrica legalitate,
practica judiciara" GM. Gh. Simionescu
3.4. "Conduite reactive cu implicatii medico-legale" – V. Dragomirescu, V.
Popa
3.5. "Conceptul de responsabilitate penala în functie de capacitatea
psihica si grupele mari de boli psihice" – V. Predescu, M. Terbancea, St.
Milea, V. Dragomirescu, Gh. Litinschi, D. Prelipceanu, L. Alexandrescu, O.
Hanganu, A. Niturod, Fl. Stanescu, G. Voicu
3.6. Erorile în practica medico legala (L. Cocora si colaboratorii)
vol
.16/1983
3.7. Interdisciplinaritatea medicinei legale si dreptul medical (Scripcaru
Gh. si colaboratorii) vol. 16/1983
3.8. Corelatii între fapta comisa, discernamânt si masurile de siguranta
la psihopatii cu decompensari nevrotice si psihopatologice (E. Brumaru si
colaboratorii) vol. 20/1987
3.9. Premise pentru elaborarea unei definitii legale a discernamântului
(I. Tenchea) vol. 20/1987

 

 


 

*
C.M.J. Galati (U.M. 02434)

Lucrari Psihomil I

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *


1 × six =